Dumnezeu este iubire


Dumnezeul adevarat este iubire. Si mai ales iubire in actiune: “Fiindcă atît de mult a iubit (agape) Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică.” (Ioan 3,16)

La greci iubirea are mai multe forme: eros, stoika, philia, agape.
Philia este iubirea conditionata, dependenta de oferta partenerului.
Agape este iubirea neconditionata, care include chiar si pe dusmani.

Exemplu: “Aceasta era a treia oară cînd se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morţi. După ce au prînzit, Isus a zis lui Simon Petru: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti (agape) tu mai mult decît aceştia?” “Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, ,”ştii că Te iubesc (philia).” Isus i-a zis: “Paşte mieluşeii Mei.“ I-a zis a doua oară: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti (agape)?” “Da Doamne”, I-a răspuns Petru, “ştii că Te iubesc (philia). Isus i-a zis: “Paşte oiţele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti (philia)?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: “Mă iubeşti (philia)?” Şi I-a răspuns: ”Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc (philia ).“ Isus i-a zis: “Paşte oile Mele!” “ (Ioan 21,14-17)

Dumnezeu are aceasta iubire-agape, care este o iubire responsabila, ce se implica in viata altora pana la sacrificiul de sine. De exemplu, El se considera raspunzator pentru greseala copiilor Sai, si de aceea ia asupra Sa pedeapsa capitala, pe care ei o meritau.

Aceasta dragoste, nu exclude dreptatea, mustrarea si pedeapsa, dar totdeauna in interesul copilului iubit si numai cu lacrimi in ochi. El ii iubeste chiar si pe cei care Il parasesc, sau char Ii devin dusmani, la fel de mult, … daca nu chiar mai mult. De multe ori aceasta iubire este de neinteles pentru omul obisnuit.

Tot aceasta iubire responsabila Il obliga sa puna capat unei nebunii colective incurabile, care nu duce decat la haos si autodistrugere, ca in cazul lumii dinainte de potop, Sodomei si Gomorei, sau judecatii apocaliptice finale. Un lucru si mai de neinteles pentru ateii loviti de-o toleranta orbitoare, cand e vorba de libertatea distructiva a asa-zisului “sistem liber”!

Aceasta optiune este rezervata insa Creatorului si uneltelor alese de El in mod expres, si niciodata unei creaturi, chiar daca aceasta se autoproclama drept loctiitor al Sau. Aceasta optiune este ultima pe lista Sa, si se pune in aplicare dupa o lunga asteptare, in care s-a incercat tot posibilul pentru a salva tot ce se mai poate salva. Distrugerea nu se impaca cu caracterul Sau, de aceea cand o face, este in primul rand pentru El foarte dureros.

Crestinii, care nu au sau nu tind spre o asemenea dragoste nu sunt de fapt crestini. Un crestin care isi reduce aproapele la propriul copil, sot sau ruda apropiata, si nu este gata sa-si sacrifice viata si pentru un strain sau chiar pentru un dusman, nu este un crestin adevarat. Deci exista criterii pentru a deosebi si la crestini, falsul de original. Nu oricine spune “Doamne, Doamne” este crestin, ci cel care face voia lui Dumnezeu. (Matei 7,21)

O fiinta care nu cunoaste aceasta iubire-agape sau este incapabila sa o practice, este “subdezvoltata”, si din acest punct de vedere, inca rudimentara… indiferent ce alte calitati ar avea. Oricine alege sa intre intr-o relatie reala cu Dumnezeu, este iubit in acest fel si poate la randul lui iubi in acest fel.

Aceasta iubire face diferenta intre Dumnezeul adevarat si Dumnezeul fals, pe care ni-l prezinta unii dintre asa-zisii reprezentanti ai sai.
Aceasta iubire face diferenta si intre crestinul adevarat si crestinul cu numele.
Faptul ca exista si falsuri in circulatie, nu ar trebui sa ne faca niciodata sa credem, ca nu exista un original, sau sa ne faca sa renuntam la original, in cazul in care deja il posedam.

Morala crestinului cu numele sau etica ateului din societatile supercivilizate functioneaza atata timp cat “Titanicul” care se scufunda are suficiente locuri in barcile de salvare. Pe cand un adevarat crestin va putea sa renunte la locul sau din barca, chiar si in favoarea unui dusman, si sa spuna la fel ca si Moise: “Mai bine sterge-ma pe mine din cartea Ta.” (Exodul 32,32)

”Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” (1Cor. 13,1-3)

Dintre Părinţii Bisericii, Sfîntul Augustin (354-430) ne-a lăsat cea mai bogată operă, în care se regăsesc problemele fundamentale ale teologiei. Comentariul la Prima Epistolă a lui Ioan este structurat în jurul afirmaţiei esenţiale a Scripturii: “Dumnezeu este iubire”. Augustin oferă mai multe interpretări ale acestui verset, pentru ca spre final să rezume întreaga dinamică a iubirii într-o sentinţă la fel de celebră: “Iubeşte şi fă ce vrei!”.
Am optat pentru o ediţie bilingvă din dorinţa de a oferi cunoscătorilor şi textul latin al acestei capodopere. “Introducerea” reputatei cercetătoare franceze Marie-Anne Vannier surprinde liniile majore ale vieţii şi gîndirii lui Augustin, iar tabelul cronologic şi nota asupra donatismului precizează contextul în care a fost alcătuit Comentariul.
Adeseori, din comentariul Sfîntului Augustin nu se reţine decît celebra frază “Iubeşte şi fă ce vrei” (VII, 8), mergîndu-se chiar pînă la transformarea ei într-un manifest al anarhismului. Or, dacă Augustin a ajuns la această concluzie – care rezumă, de fapt, întregul Comentariu la Prima Epistolă a Sfîntului Ioan -, scopul său era de a face să se înţeleagă cum se cuvine ce anume înseamnă această dinamică a iubirii, înainte de orice altceva, este important să reluăm precizările de vocabular pe care le face Augustin. Acel amor despre care vorbeşte Prima Epistolă a Sfîntului Ioan este tocmai agape, dilectio şi caritas deopotrivă, virtute teologală (IX, 1), iubire teologală. Această iubire, cum subliniază Augustin în repetate rînduri, îndeosebi în Tratatul VI, 9, reprezintă lucrarea Sfîntului Duh, este un dar de la Dumnezeu, după cum explică el în Tratatul VI: “Nu e limpede că lucrarea Duhului Sfînt în om este chiar aceasta, ca în el să fie dragoste şi îndurare? Oare nu e limpede ce-a spus apostolul Pavel: «Dragostea lui Dumnezeu s-a răspîndit în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ni s-a dat»? Căci despre dragoste vorbea şi spunea că înaintea lui Dumnezeu trebuie să ne întrebăm inima. (…) Căci, dacă se va vedea că ai dragoste, atunci ai Duhul Sfînt care te ajută să înţelegi: iar de acest lucru e mare nevoie”. Iubirea frăţească se numără şi ea printre roadele Sfîntului Duh şi conduce la realizarea Trupului mistic al lui Cristos, aşa cum arată Augustin în Tratatul X, 3 : “Iubind, devine şi el un mădular; prin iubire intră în alcătuirea trupului lui Cristos şi astfel Cristos va fi unul singur, iubindu-se pe sine”.

This entry was posted in Basmul meu. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s